Singurătate în mijlocul lumii
Se mişcă alene din cochilia lui de melc către colţul de stradă unde de ceva vreme îşi face tăcut veacul. Scaunul cu rotile trosneşte din toate încheieturile, iar palida legănare a roţilor pe care le manevrează cu mâinile îi aduce aminte mereu de clipa de neatenţie, de farurile maşinii, de patul de spital şi mai apoi de coşmarul din care s-a trezit fără picioare. Mai apoi i-a murit nevasta, a vândut casa şi s-a mutat cu chirie într-o coşmelie, iar copiii au luat-o hai-hui prin lume. “Greu mai apasă singurătatea asta”, îşi spune în fiecare seară, dar nu-l aude nimeni. Nici nu mai ştie de când nu şi-a luat vălul de tristeţe de peste ochi. Cândva, tare s-a mai mâhnit că oamenii care treceau pe lângă el în fiecare zi l-au luat drept cerşetor şi i-au aruncat în poală câţiva bănuţi. Nu vroia decât să stea liniştit în colţul lui de stradă şi să se uite la oameni, căutând din ochi foşti amici, sau diferiţi cunoscuţi. Oare s-a schimbat într-atât de nu-l mai cunoaşte nimeni? Apoi s-a resemnat şi a ajuns să le ceară ţigări trecătorilor. Mai apoi le-a cerut şi bani. În fiecare zi e în mijlocul lumii, îi simte forfota, pe toate le vede şi le aude, dar ce folos? Nici n-ar fi bănuit vreodată că există o aşa de profundă singurătate în mijlocul lumii. Dincolo de universul lui trist se nasc alte lumi, alte griji, alte gânduri, alte tăceri paradoxale şi alte singurătăţi, mai mici sau mai mari. O ştie, pentru că i-a rămas undeva în suflet un dram de luciditate. Se consolează în gând: “şi doamna aceea cochetă şi domnul acela bine îmbrăcat, chiar şi fata aceea care lucrează la magazinul din colţ au uneori ochii trişti. Sigur că şi ei se simt singuri din când în când”.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Exerciţiu de imaginaţie
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie, în măsura în care aveţi timp, chef şi drag de visare. Cum ar fi ca preţ de câteva minute pe zi să poţi auzi gândurile celui din faţa ta? Cum ar fi lumea dacă fiecare dintre noi am putea face asta? Cum ar fi dacă fiecare şi-ar alege acele minute fără ca cel din faţa lui să ştie când anume îi sunt ascultate gândurile? Amuzant sau înfiorător? Cred că ar fi nostim ca dincolo de promisiunile roz ale celui care te înlănţuie frăţeşte cu braţul să auzi gânduri meschine şi planuri perverse, ar fi amuzant ca în locul vorbelor mieroase să ghiceşti minciuni, invidie şi ură. Ar fi al naibii de nostim să asculţi gândurile celor care aparent te înjură dar în neantul ideilor te iubesc pentru îndrăzneala de a înfrunta furtunile şi ar mai fi distractiv să afli cât de mult te iubeşte cineva în taina din umbră, dar ar fi groaznic să te citească cei pentru care n-ai tocmai gânduri bune, pentru că, na, asta e, toţi suntem oameni. Cred că din cauza unei astfel de capacităţi s-ar destrăma prietenii, înţelegeri şi afaceri, unele lumi s-ar prăbuşi asemeni castelelor de nisip, altele s-ar reclădi în cu totul alte feluri. Unii ar deveni poate mai respectaţi pentru gândurile lor albe şi nepătate, sau nu, depinde de ce anume e în trend în ziua respectivă. Pe de altă parte ar fi grotesc, pentru că furtul şi uciderea de vise, chiar dacă nu sunt pedepsite de lege, sunt un adevărat afront la sănătatea mintală. Iar dacă ai auzi cum cineva îţi spulberă visele cu barosul ai putea ajunge direct în braţele unei depresii primitoare. Cele câteva minute ar putea duce la înstrăinarea oamenilor de oameni, deoarece nu mulţi ar risca să se aventureze pe străzi, atâta timp cât nu cunosc momentele în care sunt vulnerabili. Oare am începe în scurtă vreme să ne dezvoltăm mecanisme pentru a ne înfrâna gândurile? Cum ar arăta lumea? Cine ştie…
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Întâlnire pe fugă
Salut, ce mai faci? A trecut atâta vreme de când nu ne-am văzut, nu mai ştiam nimic de tine, eşti bine? Ne-am întâlnit din întâmplare, n-are a face, să fie oare o coincidenţă că chiar ieri mă gândeam la zilele cu soare pe care le petreceam acum o vreme? Prea multe întrebări, prea puţine răspunsuri, prea mult timp care trece şi în care, cel puţin teoretic, am putea să conversăm în lumi virtuale. Eu în faţa unui ecran, tu în faţa unei tastaturi, niciodată noi, unul în faţa celuilalt ca pe vremuri. Nu mai ştiu ce faci, ştiam odinioară că îţi plăcea să priveşti spre mare în timp ce soarele se chinuia să nască zorii unei noi zile, acum oare mai ai vreme de aruncat ocheade vesele spre zeul luminii? Te mai văd când şi când, dar culoarea din ochii tăi e retuşată cu Photoshop şi dacă stau să mă gândesc chiar nu mai ştiu nici eu ce culoare au într-adevăr luminile din ferestrele sufletului tău. Mi-ai arătat cândva comoara ascunsă a prieteniei şi tainicul înţeles al cuvântului mi-a rămas proaspăt în amintire, asemeni unei frunze care se prelinge în căderea maronie spre pământul de toamnă. Parcă nu mai eşti tu când îţi aduc aminte cum zburdam pe câmpurile întinse ale ideilor, fără nicio graniţă, fără lumi paralele, fără închisori pentru suflete, fără vise sfărâmate, doar cu năzuinţa unor fapte mai bune. Da, eu sunt bine, cred că tot aşa cum mă ştii. Nu, nu cred că am cont pe acel site şi nu prea am chef să-mi fac şi eventual o să citesc pe blog. Ok, bine, salutare! Mă bucur că ne-am văzut, a trecut atâta vreme de când nu mai ştiam nimic de tine, mă bucur că eşti…Bine?
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Oameni, locuri, ieri, azi, mâine
“Aici erau case, nu mai e nimic, nu mai locuieşte nimeni. Pe strada asta, acum ceva ani era o fabrică mare, acolo a lucrat bunicul, de fapt lucrau majoritatea locuitorilor din cartier. Era o fabrică renumită ale cărei produse erau cunoscute în toată lumea. Lângă ea era alta, la fel de mare, cu la fel de mulţi muncitori, un alt brand renumit peste tot”, aşa poate suna o frază pe care oricine o poate rosti la un moment dat atunci când îi explică cuiva cum anume s-a scris istoria unui loc. Brandurile se nasc şi mor, unele au o durată de viaţă mai mare altele mai mică, depinde de noroc, cerere, renume şi preocuparea celor care-i ocrotesc destinele. De când e lumea şi pământul, omul sfinţeşte locul. Vitrometan, Geromed, nume sonore acum 20 şi ceva de ani nu numai în România, ci în întreaga lume, branduri de succes care fie au decăzut fie au tras demult storul. Lista e deschisă, având în vedere că la Mediaş se produceau de toate în anii ’90. Rând pe rând unele fabrici de renume au fost falimentate de manageri care n-au vânat decât intereseul propriu, altele au intrat în declin şi au murit ulterior, dar altele, nu multe la număr, au fost revigorate de oameni de afaceri care au înţeles ce înseamnă să baţi un drum deja făcut şi să vinzi în numele unei tradiţii care garantează pentru un produs. Unii au băgat bani în istoria locului, alţii în vile şi concedii. În urma breslaşilor de altădată au rămas lăzile şi însemnele, dar şi turnuri semeţe care astăzi sunt fanionul oraşului şi care la rândul lor au fost convertite într-un brand. În urma medieşenilor din alte vremuri a rămas o cetate. Ce va rămâne oare în urma medieşenilor de-acum?
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Vacanţa
Limpede e privirea cerului în blue-jeans care te supraveghează de peste tot. Verde e iarba ca ochii primei iubiri care locuia în blocul de vis-a-vis al copilăriei. Dulce e clipa de uitare în care te agăţi de secunda din visul de peste an şi te întreci în a-ţi face planuri zburdalnice de plecare. Încotro? Spre tot şi spre nicăieri. Nimic nu te stânjeneşte. Tic-tac, tic-tac… a venit tiptil strecurându-se ca o umbră colorată printre perdele. Vacanţaaaa! Cândva venea cu trenul din Franţa, acum nu mai ştiu de unde vine, important e că vine şi odată cu ea se anunţă nori de vise, furtuni de clipe odihnitoare şi ceasuri de tihnă care să-ţi adune gândurile şi să te facă s-o iei de la capăt peste un timp. Care capăt? Acela spre care te tot îndrepţi de-o vreme, acela care are de toate şi nimic. În imaginaţia fiecăruia vacanţa are de toate, odihnă cât cuprinde, linişte şi forfotă, energie, nerv, culoare şi fantezie. În realitate, scapă cine poate, fiecare îşi plimbă visele în caruselul său şi poartă povara propriilor dorinţe mai mari sau mai mici de peste an. Vacanţa nu mai are caracter uni-direcţional; trăim vremuri complicate în care unii merg în vacanţă că aşa vor ei, iar alţii merg în vacanţă că aşa vor unii. Unii, care după ce-i trimit pe alţii în vacanţă se duc şi ei, tot în vacanţă, mai mică sau mai mare. N-are a face. Cerul e curat, iarba e tot fată verde, visele zburdalnice sunt în capetele cui mai are loc de ele. Iar visele de vacanţă sunt întotdeauna frumoase, indiferent ce fel de vremuri trăim.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Riff, pur şi simplu rock
“Tu ai focul în privire, să-mi dai dovadă de iubire”. Luminile s-au stins, scaunele au rămas goale, iar sala cu amintirea sunetului rebel al chitarelor şi cu frământarea ritmică a tobelor. Pe fundalul scenei tronează scris negru pe alb cu litere care au străbătut lumina şi întunericul a 40 de ani, Riff. “Să nu-mi furi visul te rog, puterea mea se-scunde-n el”. Grig vorbeşte cu băieţii care ajută la strânsul cablurilor, Mihaela caută ceva între partituri, Florin îşi strânge chitara, Lucian şterge un cinel, iar Cosmin e pe lângă băieţii de la sunet pe care-i întreabă ceva. O adevărată echipă.
“Mereu lasă în urma de unde a plecat, un prieten pe care şi-l face râzând”. Rockul se cântă cu sufletul, iar Riff a ştiut dintotdeauna ce înseamnă pasiunea pentru muzică şi respectul pentru spectatori. Multe lumini s-au stins în 40 de ani, dar de fiecare dată s-au aprins altele, mai multe şi mai colorate. Mulţi au trecut prin şcoala de rock Riff, unii mai mult, alţii mai puţin, au fost zile bune, au fost zile negre. Riff a rămas în picioare, a căpătat cu fiecare zi mai multă forţă şi încredere. Indiferent de formulă, trupa a crezut în mesajul sincer şi direct pe care l-a adus de fiecare dată în faţa publicului, iar rezistenţa în timp demonstrează că mesajul a fost înţeles. “În ritm nebun trăieşte, e felul lui de-a fi, suflet rebel îl ştiu, nimic nu-l poate opri”. Un concert s-a terminat, alte reflectoare se vor aprinde mâine. Rock, pur şi simplu. Povestea merge mai departe. Mulţumim pentru toţi aceşti ani şi pentru cei care stau să vină. La mulţi ani, Riff!
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
E vremea de munca si strategie
Specula de azi pe maine si “învarteala” ca stare de fapt sunt la ordinea zile de 20 de ani încoace. O aiureala de neînteles din care e musai sa ne trezim, altfel ne ducem la dracu-n praznic. Si daca noi n-am fost în stare, ne vor trezi altii cu dusuri reci. Intr-un balamuc pentru smintiti s-a transformat tarisoara dupa caderea cortinei de fier, iar cei care cumparau de la straini sapunuri, pe care le-au vandut mai apoi la suprapret, s-au deghizat în investitori si au cladit imperii de carton. Au cumparat si vandut fara noima, fara lege, fara planuri. Doar în amintirea semintelor sparte pe caldaramul din fata hotelurilor si întru gloria conturilor lor. Au crescut si au scazut euro, si-au cumparat ei între ei borduri, copiatoare, telefoane si masini, si-au plimbat amantele dintr-un pat în altul, au finantat campanii electorale si au ajuns în birouri luxoase la Primarii, în Parlament, în Guverne si Ministere. Dar nu pe banii lor, ci ai preacuviosilor contribuabili si electori, mandri ca din cand în cand sunt chemati la urne. Nimeni nu s-a uitat la “capsunarii” care n-au mai gasit de lucru în tara, ci au apreciat doar banii trimisi de ei spre casa. Nimeni nu s-a uitat la medici, la olimpici, la parintii responsabili de soarta copiilor lor, care rand pe rand au plecat spre alte lumi. Cei care au ramas platesc, doar ca de data asta toate oalele sparte. Toata nota de plata cade în spatele celor care de 20 de ani n-au facut decat sa munceasca si sa spere la mai bine, în timp ce altii au speculat si s-au “învartit”. Teoretic, e vremea de munca si strategie, dar mai ales oameni devotati care s-o puna în aplicare asa cum n-a pus-o nimeni de la revolutie încoace. Practic…vom vedea.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Automatisme nefireşti
Şi-a legat cravata elegantă la gât, a montat surâsul protocolar, apoi şi-a fixat ferm privirea. Trei, doi, unu, sunteţi în direct. Cifre, fraze cenuşii, limbaj de lemn, dar toate atent rostuite întru înflăcărarea până la lacrimi a privitorului. Trei, doi, unu, am ieşit. Gata, ne vedem când ne-întâlnim, avem treabă. Creştem pe linie de partid şi accedem la funcţii. Peste o vreme vin alţii şi seducţia puterii nu ţine mult, avem plinul de făcut.
A trecut pe roşu la semafor cu decapotabila pe care tăticul lipsit de crize economice i-a dăruit-o când a făcut 18 anişori. Muzica urlă dementă din boxe şi îl înfăşoară într-o aureolă de zeu tern. Sclipesc ghiulurile, iar la încheieturile mâinilor atârnă greu brăţările, dar nu cele care ar trebui. A crescut în sfidare şi ordinea lucrurilor fireşti i se pare nefirească, apăsătoare e normalitatea celor mulţi şi discutabilă orice fel de lege. Banul guvernează, iar atâta timp cât tata sponsorizează generos, apar diplome de bac, facultate, master, doctorat, de orice fel. Şi nu numai.
Mai bine de 40 de ani i-a învăţat pe puştii din cartier să scrie şi să citească, iar de ceva vreme s-a obişnuit din reflex cu aşteptatul pensiei şi statul la coadă la medicamente compensate. Niciodată nu s-a gândit că banii i se pot scurge aşa de repede printre degete, iar sistemul pe care l-a slujit toată viaţa o să-l arunce la coşul de gunoi al uitării, batjocorit şi umilit. Toate dor, dar mai ales sentimetul de neputinţă când îşi vede foştii elevi la televizor, sau la semafor. Ce repede au uitat tot ce s-a străduit să-i înveţe!
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Jocurile copilăriei
N-am mai văzut demult copii jucându-se de-a v-aţi-ascunselea şi niciun prichindel pe terenul de fotbal pe lângă care trec în fiecare zi. De fapt, pe terenul de sport n-am mai văzut demult copii, ci doar mai rar oameni în toată firea care-şi ostenesc ciolanele întru amintirea lui Hagi şi Dobrin. Privindu-i azi, apăsaţi de grijile unei familii sau a unui loc de muncă, i-am văzut pe copiii de ieri. Mi-am adus aminte de jocurile copilăriei de acum mai bine de 20 de ani. Cine nu-şi aduce aminte de “lipici”, jocul care te lăsa cu urme pe bombeul pantofilor, sau de “picu” care te alerga prin toată curtea şcolii ca nu cumva să te atingă vreunul? Cu siguranţă, copilăria n-ar mai fi fost la fel fără “de-a v-aţi-ascunselea”, fără “hoţii şi vardiştii”, fără pistoale de lemn, fără şotron, fără “elastic”, fără “castel” sau “nemţeasca”. Dincolo de numele care acum stârnesc zâmbete, cam toate jocurile astea implicau acţiune. Da, mişcare cât cuprinde, viteză de reacţie şi decizii luate rapid. Bună treaba. Jocurile de cultură generală apărute la TV după ’90 n-au fost decât o prelungire a jocurilor din copilărie, când trebuia să ghiceşti numele vreunui actor, al vreunui film sau loc, după câteva indicii culese din cărţile citite şi filmele văzute. Apropo, terenul de sport pe lângă care trec e în paragină. Astăzi jocurile înseamnă o conexiune la Internet, înseamnă în mare parte împuşcături cu personaje virtuale şi curse nebune la volanul unor bolizi tot virtuali. Toate tind să se petreacă într-o lume virtuală, în spatele unor nume care-ţi ascund identitatea şi-ţi oferă o iluzorie stare de bine. Nu ştiu dacă e mai bine, sau mai rău. Tu îţi mai aduci aminte de jocurile copilăriei?
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Primăvara
Degeaba s-a încăpăţânat alba mantie să să mai răsfeţe câteva ceasuri peste toţi şi toate, se simte miros de iarbă crudă. Mi-e mult prea dor de magnolia din curtea vecinului, mi-e dor de bănuţii de păpădie, de flori de măr şi de cireş. E drept, mai e puţin, dar aşteptarea asta e pe sfârşite. La radio se anunţă mobilizare generală la curăţenie, am zărit undeva muncitori care vopseau garduri şi reparau băncile din parc. Semn bun. O grămadă de ghiocei s-au iţit anul acesta în piaţă şi au inundat toate străzile pitiţi în mâinile copiilor care s-au trezit devreme pentru a-i surprinde şi a-i aduce în faţa tuturor. S-au mobilizat exemplat florile şi la început de martie, în ciuda peisajului gri, au explodat de culoare în glastre, în găleţile florarilor şi în ghivece. Nu mai are nimeni răbdare. Se simte în aer aşa un zumzet, o simfonie a suflului proaspăt şi tânăr care stă să vină. Încordarea pluteşte în atmosfera de sfârşit de basm alb şi ca prin vis natura dă de veste că mai e puţin până ce se vor primeni toate sub dominaţia verdelui crud şi a altui basm, cu flori. La magazinul din colţ se spală geamurile, un taximetrist îşi priveşte cauciucurile de iarnă şi se gândeşte să le schimbe cu cele de vară, un copilaş îşi trage căciula de blană în vârful capului cu gândul la soarele ce-l va mângâia pe creştet, o cochetă adolescentă îşi priveşte ghetuţele şi se visează deja în tenişi albi cu primăvara-n păr şi miros de măr, un domn serios îşi bea liniştit cafeaua dar se uită cu nesaţ spre pomul din faţa cafenelei pe care-l anticipează deja înfrunzit tot. La radio s-a anunţat, lumea vorbeşte, totul clocoteşte a nerăbdare, degeaba s-a încăpăţânat alba mantie, se simte miros de iarbă crudă.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Aflarea-n treabă
Cred că s-ar putea scrie un tratat, ba chiar vreo două, despre meteahna românilor de a face lucrurile pentru a se afla în treabă. Ştim cu toţii înţelepciunea proverbului care spune că un nebun aruncă o piatră în apă, iar zece înţelepţi se chinuie s-o scoată. De asemenea, ştim cu toţii că nu-i bine să-ţi pui mintea cu prostul că a lui e odihnită. Totuşi, de ce-a aruncat nebunul piatra în apă? Să se afle-n treabă. De ce-ţi pui mintea cu netotul? Să te afli-n treabă. Bun, asta am lămurit-o. Hai să ne punem şi alte întrebări din noianul de fapte pe care le trăim zilnic. De ce damoazelele cu şnur în partea aceea în care nu bate soarele se perindă pe la televiziuni şi se bâţâie spasmodic încercând să ne facă să credem că zgomotele pe care le scot pe gură se numesc cântec? Să se afle-n treabă. De ce votăm de 20 de ani încoace aceleaşi feţe la fiecare alegeri? Să ne aflăm în treabă. De ce unii asfaltează fără încetare şi în fiecare primăvară ne rupem gâtul în gropi? Să se afle-n treabă. De ce s-au mai băgat în schemă şi Stolo acum o vreme şi Năstase recent? Să se afle-n treabă. De ce unii dau legi numai după bunul plac, de ce alţii habar n-au pe ce lume trăiesc? Tot să se afle-n treabă, sunt sigur. De ce s-au luat la palme miliţianul şi filozoafa? Să se afle-n treabă. De ce fug televiziunile ca apucatele când un păcălici ce înverzeşte fiola se aruncă-n şanţ şi îşi frânge capul? Să se afle-n treabă. Aflarea-n treabă e un laitmotiv care pare să se interpună mai mereu în modul de gândire al românului şi cred că Brucan ştia el bine ce ştia cu cei 20 de ani. Doar că, parcă tot ar mai trebui ceva ani până când românul să facă lucrurile pe bune şi să uite reflexul aflatului în treabă.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Senină împăcare cu oglinda
Porţi în privire indiferenţa şi uitarea te macină ca o fiară tenace. Sufletul ţi-e cumplit plin de invidie faţă de unii dintre cei pe care i-ai cunoscut sau îi cunoşti, răzbunarea e un dulce cânt de fiară mult prea sălbăticită ascunsă în mistuitoarele tenebre ale zilei pe care-o simţi înainte să vină. Provocator le priveşti pe toate şi suspiciunea îţi aruncă un văl de remuşcare peste ochi, care te face să regreţi trecutul în ascuns ceasul de tihnă pe care mirarea ţi-l îngăduie tot mai rar. În ceasul de aur al tihnei îţi aduci aminte de tine aşa cum te ştiai, cu părul vâlvoi retezat de vânt şi cu sufletul corabie nemuritoare prin oceanele lumii, pe care neînfricat te aruncai zi şi noapte. Nările ţi se umplu de aerul amitire pe care-l respirai alături de zei, dar e doar o iluzie care te adânceşte mai mult în cumplitele-ţi gânduri de azi. Copilul din tine nu se mai arată demult, iar sălbaticele poze ale zilelor în care carnea de pe trupul tău înflorea întru cinstirea Creatorului de lumi s-au îngălbenit şi s-au umplut de praf. În suflet ascuns, te apleci în fiecare zi spre straniul chip brăzdat de zile pe care ţi-l aruncă în cale oglinda şi doar într-o sclipire din colţul ochilor întrevezi demiurgul de ieri. Altădată ziua îţi era îndeajuns pentru a face toate cele pe care le purtai sub tâmplă în vise, astăzi lucrurile mărunte te obosesc şi te aruncă într-o mare de deznădejde vecină cu disperarea din cauza lipsei de timp. Linişte. Porţi în privire uitarea şi indiferenţa îţi cântă uşor la ureche: împacă-te cu oglinda şi învaţă să redevii fericit.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Pianul face diferenţa!
Vrem nu vrem, suntem ceea ce arătăm că vrem să fim şi suntem abordaţi în funcţie de ceea ce le arătăm celorlaţi că însemnăm. Nu sunt adeptul lucrurilor spuse din nesăbuinţa unui elan absurd al diferenţierilor dintre alte oraşe şi oraşul meu, dar una mi-a sărit în ochi şi dincolo de ea se poate discuta la nesfârşit. Într-o vizită de după-amiază prin Sibiul pe care nu l-am văzut niciodată dezbrăcat de simboluri şi reconstruit altfel în ochii unui vizitator care i-a călcat de nenumărate ori străzile, am poposit într-o pauză de ceai la un local din zona centrală. Nu spun nimic de locul în sine, nu m-a interesat culoarea ceaiului, dar m-a cucerit din prima…pianul. Întâi m-a luat prin învăluire un tango desprins din “Parfum de femeie”, iar sunetele pianului s-au aşezat delicat lângă aroma de ceai. Peste câteva măsuri s-a aşternut o ploaie cristalină când clapele au dat viaţă unei prelucrări folclorice, iar când beţia sunetelor părea să se stingă pianul s-a ascuns duios sub celebra temă din “The Godfather”. Splendid ABBA, impresionant regele Elvis în clapele albe şi negre. Atât am stat. Ceaiul şi pianul au mers de minune şi au creat o atmosferă de basm, bănuiesc că senzaţia n-am trăit-o doar eu ci toţi cei care erau la mese. Un loc cochet, simplu şi obişnuit, colorat în firesc de un pian care îşi pierde impozanţa de pe scenă şi devine familiar şi cald. Aceste lucruri au devenit fireşti şi obişnuite în Sibiu.
Deocamdată, în oraşul meu nu pot să ascult pianul decât la un restaurant unde nu te aşezi în fiecare zi la masă.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Douăzeci
S-a apropiat sfioasă cu un buchet de crizanteme de crucea rece de marmură albă pe care de 20 de ani scrie cu litere drepte…Andrei. Plânsul i-a murit atunci, în noaptea aceea rece de 22 decembrie, când un vecin de bloc i-a bătut la uşă să-i spună să meargă degrabă la Spital. A împietrit şi a strâns la piept bileţelul pe care l-a găsit pe masă când s-a întors de la serviciu. “Dragă mamă, toţi colegii mei sunt în Piaţă aşa că nu puteam să rămân acasă. Tiranul a căzut. Uraaaaa. Ne vedem mai spre seară. PS: Aştept cadoul. Te iubesc, cu drag Andrei!”. La Spital n-a mai găsit decât umbra fiului ei, care plecase spre îngeri cu o rană la tâmplă. Se apleacă sfios, aprinde lumânările, îşi petrece mâinile în jurul crucii, iar buzele îi murmură aceeaşi întrebare “de ce, Doamne? Era un copil bun şi avea doar 20 de ani”. Câte n-ar mai fi făcut fiul ei în 20 de ani, cu siguranţă acum ar fi fost demult o bunică bucuroasă de râsul nepoţeilor zglobii. Probabil că ar fi fost un inginer proiectant de elită, aşa cum mereu îi spuneau profesorii şi poate multe dintre planurile clădirilor uriaşe care au răsărit în jurul cimitirului ar fi purtat semnătura sa. Au trecut anii ca gândul şi viaţa ei s-a împărţit între serviciu şi cimitir, între amintiri şi vise despre ce-ar fi putut fi…Oamenii s-au schimbat şi vremurile odată cu ei. Unii au uitat, alţii nu. Dumnezeu e sus, le vede şi le judecă pe toate. Au trecut 20 de ani de când porţile cerului s-au deschis iar mulţimile murmurau “Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”…Aranjează crizantemele cu grijă şi lasă lângă cruce un bileţel “La mulţi ani, Andrei! Cu drag, mama”.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
eP srevni
Cocoşaţi de tranziţia spre nimic şi de goana ei spre luminiţa de la apusul tunelului am căpătat un sindrom dătător de dureri de cap pentru cei care-l mai au şi nu-l au doar să nu le plouă în gât. Ne-am pomenit ca naţie că nu mai avem măsura lucrului bine făcut şi ne temem că orice sforţare spre nobilul bine nu e decât o sordidă pierdere de vreme. La revedere seriozitate cu muncă istovitoare şi sacrificii, bun venit indolenţă, mediocritate şi vise camuflate sub nori de hârtie. S-a făcut românu’ frate cu dracu’, dar toate le-a făcut talmeş-balmeş. Şcolile de meseriaşi care-ţi trăgeau tencuiala de te ţinea două vieţi s-au dus pe apa sâmbetei şi în locul lor s-au înfiinţat şcoli de drept care scot sfertodocţi pe bandă care habar n-au de lege. Inginerii s-au transformat în ziarişti, medicii în analişti tv, curvele în madame respectabile, trepăduşii în magnaţi, bişniţarii în oameni de afaceri, alcoolicii în sfinţi, nebunii în politicieni, analfabeţii în poeţi, repetenţii în profesori. Cine citeşte e prost, cine nu citeşte e cool, cine simte e bou, cine e nesimţit e tare, cine visează e nebun, cine fură e erou naţional şi are reality-show, cine e fraier stă acasă fără plată, cine e şmecher are primă de Crăciun tot anul şi se uită la slide-uri porno pe net ca să treacă timpul la muncă. Nu ştiu dacă Europa asta unită ne-a transformat, sau dacă ţara ne vrea proşti, dar tare mă tem că nu suntem implicaţi în nicio conspiraţie mondială ci ne facem singuri de petrecanie. C-aşa-i la noi, pe invers. De sus în jos, de la stânga la dreapta şi aşa va fi până ne-o da cineva mintea de pe urmă şi-om veni cu picioarele pe pământ.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Cromatism
Gri. Plutesc nori grei de hârtie asemeni unor păsări mutilate în zbor de raze ascuţite de lumină. Se stinge din petale mirosul de toamnă aurie şi peste toate se aşează suflarea nevăzută a îngheţatului alb. În casă e cald, teracota e brună şi flacăra picoteşte mocnit în nuanţe de galben şi albastru. Visul de iarnă ce va să vină se cuibăreşte în aşternuturile necuprinse ale gândului şi lumina aurie a verii se estompează în uitare. Verde într-un ocean de nemişcare mai zâmbeşte doar un colţ de crizantemă roz ascunsă într-o suflare de grădină udă. Ţiglele roşii ale casei din vecini capătă ciudate reflexe de pământiu sub umbrele de lumină izolate demult de soarele fierbinte. Oranjul confuz al unui fruct tolănit pe masă mă îmbie la veselie, dar movul presărat peste cerul degrabă ascuns îmi taie orice urmă de zâmbet. Ziua se scurge monoton şi stingheră stă secunda violetă suspendată în bătaia neobosită a pendulului stacojiu. Ascult pentru a nu ştiu câta mia oară Celelalte Cuvinte încolăcite în Phillipide. “Pe la fereastră, ca un bătrân cântând din flaut trece vântul rece cu-atâtea vise-n traista lui albastră. Tacere… ochii zilei s-au închis, în seara asta ce-mi mai spui tu, vis? Te-ascult, vorbeşte-mi, dar încet, încet şi mult, şi vorba ta să semene tăcerii”. Griul s-a făcut noapte şi ochii zilei sunt adânc închişi… în aşteptarea visului curcubeu!
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Marius Ciungan şi “Haina de molton”
Primăvara s-a dus demult, vara a rămas o fierbinte amintire, toamna e şi ea pe sfârşite, iar muzele anotimpurilor îmbrăcate încă în coloritul frunzelor aşternute covor pe caldarâm l-au bântuit îndeajuns şi pe medieşeanul Valeriu Marius Ciungan încât să-l facă să viseze iarna cea albă şi plină de basm. După ce în luna martie a acestui an Marius Ciungan a debutat cu volumul de versuri “Poveste de toamnă”, medieşeanul recidivează din nou în plan artistic şi este pregătit pentru a le mai face iubitorilor de vers încă un cadou, cea mai recentă carte a sa, “Haina de Molton”. Obişnuit să opereze cu cifrele şi conturile în bancă, economistul de meserie Marius Ciungan dă din nou dovadă de o mare generozitate atunci când vine vorba de a alege din lumea cuvintelor acele înţelesuri care să surprindă tainic sensul iubirii, iar în plăsmuirea minţii şi a mâinilor sale iubirea devine un lucru fragil, o himeră colorată, un basm de iarnă ascultat cu înfrigurare la gura sobei, un gând vechi de când e lumea zidit în haină nouă. “Haina de Molton” nu face decât să ducă mai departe povestea aromelor iubirii începută în “Poveste de toamnă”, de această dată în alte lumi, în alte nuanţe şi cu zgomotul cadenţat al altor paşi. Marius Ciungan recidivează cu brio pe tărâmul poeziei, iar sensibilitatea sa convertită în vers este în stare să creeze emoţii deosebite şi să atingă sufletul celui care va avea curiozitatea să deschidă cartea. “Am promis încă din primăvară că voi veni în faţa cititorilor de poezie cu o serie de volume în care voi încerca să asociez iubirea cu fiecare anotimp. A fost “Poveste de toamnă”, iar acum e timpul pentru “Haina de Molton”. Pentru mine este o realizare şi abia aştept cu nerăbdare întâlnirea cu cititorii cu prilejul lansării acestui volum, lansare pe care o pregătesc în viitorul apropiat, către sfârşitul acestui an”, ne-a spus Marius Ciungan.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Caruselul viselor
Îmi închipui de multe ori drumul spre o anume fericire ca pe un carusel al viselor. Fiecare fericire oricât de măruntă are nevoie de mai multe rotaţii, iar atunci când te izbeşti în plin de împlinirea aşteptării se cheamă că ai ajuns la destinaţie. Poate părea bizar că văd drumul spre fericire ca un dans în cerc în carusel, dar oare nu e cercul o figură perfectă? În funcţie de visul pe care-l urmezi alături de tine în carusel pot urca anumiţi oameni. Viaţa ţi-i alege şi-i aşează lângă tine atâta timp cât crede că e nevoie, nicio secundă mai mult. Energiile se armonizează şi împreună converg spre destinaţia finală. Spre destinaţia ta finală, care poate sau nu să fie aceeaşi ca a celorlalţi vecini de carusel. Ajustările în mers sunt la ordinea zilei, iar viaţa oricât de înţeleaptă ar fi îşi dă seama când nu a făcut alegerea perfectă şi îţi schimbă echipa. În jurul caruselului oricum e agitaţie mare, vuietul de zi cu zi al lumii care vine şi pleacă. Personajele din jur se schimbă tot timpul, unii vin, alţii pleacă, unii râd, alţii plâng, unii îţi surâd, alţii te strigă pe nume şi apoi te uită, anotimpurile se succed cu repeziciune, iar decorul e aleatoriu în funcţie de starea de spirit a celui care manevrează caruselul. Nu de puţine ori se întâmplă să crezi orbeşte în scopul final şi îmbrăţişat cu poneiul de lemn să nu te mai uiţi în stânga şi-n dreapta, să-i uiţi pe cei dragi şi să faci totul pentru a ajunge la capăt de drum. Nu de puţine ori se întâmplă să anticipezi cu seninătate ajustările, sau să te doară tâmpla de prea bruştele schimbări. Frumosul jocului e că poţi să cobori şi să renunţi în orice clipă la a-ţi urma visul şi să nu aştepţi ca viaţa să-şi aplice regulile. La fel poate oricine să meargă până la capăt, sau să rişte să fie dat jos la un moment dat. Liberul arbitru în vigoare. Fiecare are propriul carusel al viselor, fiecare are propria sa echipă la un moment dat, fiecare vis are propriul lui carusel. Viaţa e de fapt un parc de distracţii cu mai multe carusele.
Fiecare fericire oricât de măruntă are nevoie de mai multe rotaţii.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Omorâţi-ne din lumea voastră!
“Liniştea şi bucuria rămân interzise în lumea voastră, dar nu şi în a noastră, acolo unde mai e puritate, imaginaţie, bun simţ, culoare, formate toate din sentimente, sunete şi cuvinte.
N-are sens să ne mai chinuiţi cu promisiunile voastre deşănţate, nu…nu mai pozaţi în chip de salvatori pentru că nu sunteţi decât nişte marionete înşirate pe aţă care acţionează la comandă, dar nu la a noastră. Daţi legi după bunul plac, scumpiţi curentul, gazul, benzina, ţigările, pâinea şi tot ce vreţi voi pentru că oricum trăiţi în universuri paralele şi habar nu aveţi ce valoare are bancnota de 100 de lei. Faceţi ce vă taie capul pentru că asta aţi făcut dintotdeauna şi nu v-a păsat niciodată de nimeni. Ne-aţi adus părinţii la sapă de lemn pentru că au avut vina de a clădi fabricile pe care acum voi le-aţi şterpelit sau le-aţi demolat pentru că vă luau lumina palatelor, v-aţi băgat picioarele în el sistem de învăţământ şi l-aţi făcut praf băgând în cărţile de istore toate putregaiurile. Pe noi ne târâţi la alegeri şi apoi ne daţi cu flitul primei case, sau cu bani de cărţi pe care ni-i luaţi peste noapte. Aţi creat o tagmă de jefuitori deghizaţi în oameni de zăpadă care se topesc din patru în patru ani pentru a renaşte din propria nimicnicie în oameni de gheaţă, mai puternici şi mai reci după fiecare ciclu. N-aveţi nevoie de oameni normali, aveţi nevoie doar de proşti pe care să-i duceţi cu arcanul în faţa urnelor de unde le zâmbiţi malefic de fiecare dată. Şi n-aţi precupeţit niciun efort pentru a-i crea, în fiecare an mai abitir. Aţi pus mâna pe imagini şi le-aţi ambalat în sânge, topoare în cap, violuri şi corupţie şi le-aţi dat gratis la pachet până aţi întunecat minţile celor slabi de înger, care au ajuns să creadă în normalul anormalitatăţii. Vocile care au urlat în pustiu le-aţi astupat cu şantaje ieftine sau le-aţi scos în decor şi rând pe rând aţi cumpărat sufletele moarte. Aţi anesteziat bunul simţ şi aţi trimis la culcare orice morală ridicând la rang de mare artă prefăcătoria şi neruşinarea. Liniştea şi bucuria rămân interzise în lumea voastră, dar nu şi în a noastră, acolo unde ne mai putem bucura de cuvânt, sunet şi culoare. Omorâţi-ne din lumea voastră! “